My wrong side of 30s

Am avut o zi plăcută, fără să aștept nimic de la ea; iar pentru mine nu mi-am propus nimic. Aș fi vrut măcar să corectez niște lucrări, dacă nu chiar să lucrez ceva mai serios, dar nu arde nimic. Până la urmă e duminică 🙂

Aș putea să scriu despre ce aștept de la panta greșită a lui 30, dar mă străduiesc să implementez cât mai adânc cu/în mine însămi principiul lipsei de așteptări. Așa că n-am să scriu despre ce aș vrea sau poate să mă aștepte, ci doar despre ce a fost. Cei mai apropiați cunosc faptul că proiecțiile de viitor sau aproape orice despre viitor nu mă pasionează și nici nu mă definește. Nici nu mă interesează dacă e bine, așa sunt.

Pfoai, sunt așa de multe de zis, aș putea abera la nesfârșit. Azi a fost prima dată în viața mea când în seara aniversării mele am rămas complet singură (pisica nu se pune, cel puțin nu la mine). A fost o întâmplare, ala-bala-portocala, așa a fost să fie. Stau în fotoliul meu preferat (pe care l-am primit anul trecut de ziua mea), nu mă bate nimeni la cap, nu mă (mai) sună nimeni la ora asta, ascult jazz divas și mă dau pe facebook. Beau suc de ananas, că n-am voie alcool (dar un pahar aș putea…), nu fumez pentru că nu mi-am cumpărat țigări și mai cochetez din când în când cu dulapul de provizii nesănătoase. Și anul ăsta am păcălit și gripa! E bineee!!!

O singură persoană non-rudă și-a amintit că azi e ziua mea și n-am decât 35 de ani :)) Dar trebuie să fie mai bine așa, să știi precis la cât e ceasul. Unul dintre puternicele avantaje de a nu pune data nașterii la vedere pe facebook. E nașpa să te îmbeți cu apă rece, până la urmă face broaște, nu?!? Treaba cu prietenii, care niciodată n-au fost mulți, a fost că am așteptat prea mult de la ei. Când mi-ar fi prins bine să mai am și alți prieteni decât ăla pe viață am realizat că nu e nici unul. Zerooo. (Mint, o prietenă de dată mai recentă, “culeasă” de pe facebook și la vreo 400 km depărtare, cu care mai încingeam telefonul o dată la câteva luni.) La un moment dat mi-am spus că nu mai trebuie să aștept nimic; nimic a fost, dar a fost cinstit. Azi am constatat cu multă satisfacție că toți așa-zișii prieteni din ultimii 15-20 de ani nu s-au dezis. Știu ce gândiți: Mno, e clar că problema e la tine, gogoșică! Așa trebuie să fie, pentru că m-am plictisit să trag de ei și când aveam nevoie să tragă ei de mine m-am trezit cu fundu-n baltă. Și a băltit ceva, până s-a făcut găleată. Nu știu pe câți v-ar ține experimentul ăsta – eu așa am făcut cu toți: i-am chemat să ne vedem o dată, de două ori, poate chiar de multe ori și la un moment dat i-am lăsat pe ei să dea un semn. Nu că trec lunile, trec anii!!! Pun pariu că nu vă ține să încercați, dar jur că e sănătos. E ca un detox (vorbesc prostii din auzite, n-am făcut niciodată cură de nimic), dar e detox pe viață, jur că merită! Iar dacă sunt puțin țăcănită io zic că am ceva scuze, dar e drept că încă nu m-am consultat cu un psiholog. Deși ne-am văzut azi, tata n-a reușit să rostească “La mulți ani!”. Cred că era de la sine înțeles (!), lol. E doar așa, un mic flash despre noi la aproape doi ani după marea răceală.

În ultimii doi ani a trebuit să învăț real hard să fiu bine cu mine. (Până atunci n-am știut ce-nseamnă să fiu bine, am fost doar pe pilot automat, cu prea scurte excepții) Cu mine și cu ai mei cei foarte apropiați, cu care împart casa, și cam atât. Doar ei mai sunt, propriu-zis, cu mine. Restul fac scurt-circiut pe diverse frecvențe, cu sau fără scântei. Apoi a mai trebuit să învăț să fiu bine cu mine și cu fulminanta mea carieră. Nu tu cărți, nu tu ISI, nu tu burse, hai, fie, un post, poate un proiect, moamăăă ce greu merge. Dar de ce să mor eu de ficați că n-am cărți, cinci articole pe an, ISI și alte prostii? Eu știu de ce nu le am, dar ce rost are să-mi caut scuze? Stiu, însă, că fac ce-mi place (more or less), că fac ceva tot timpul (fie că asta mai înseamnă și tabla înmulțirii la nevoie sau prea mult șmotru după pisică), că nu-mi câștig banii chiar degeaba și că nu trăiesc doar pe spinarea altora. N-ar trebui să fie suficient cât să mă simt bine cu mine? De ce să aștept atât de mult de la mine, când am învățat să nu aștept nici de la alții? Parcă prea toată viața de până acum am tot așteptat de la mine câte ceva și, când a venit, a venit atââât de greu de parcă a venit degeaba. N-am știut sau putut niciodată să mă bucur pentru că deja era pe lista de așteptare altcevaaa…

Împliniri, realizări și succese vagi și nemărginite ne tot urăm de Crăciun, Revelion și tot felul de aniversări. Toți spunem pe la colțuri că ni s-a acrit de ele și toți le dăm mai departe cum ne pricepem mai bine. Eu îmi doresc să pot să mă bucur în fiecare zi de alea pe care le-am strâns deja și despre care știu că sunt cu adevărat ale mele, necondiționat. Da, alea din spate, că în față nu prea vedem de fapt, nu-i așa?

Doar pare “wrong”, de fapt e “right”. Nu m-aș mai întoarce pentru nimic la aproape nimic de dinainte de 35.

PS Nu, n-am chef de urări post… 😉

Advertisements

Tipologia programărilor

Sunt terorizată de programări. Pentru mine e o provocare să planific o zi și o oră anume, cândva în următoarele săptămâni (cum se face de obicei), și apoi să am grijă să nu pice altceva peste. Înainte să sun pentru o programare îmi consult toate calendarele (da, sunt mai multe și nu reușesc întotdeauna să le sincronizez), mă gândesc ceva vreme cu ce altă treabă aș putea să cuplez un eventual drum special unde ar fi nevoie, iar într-o zi mai luminoasă îmi fac curaj și sun. De obicei fac asta doar când ajunge să ardă.

În urmă cu câteva luni am cunoscut varianta de programare perpetuă — adică vreo două luni la rând mi s-a tot rostogolit o programare până când am renunțat la ea. Și nu doar la acea programare, dar și la un medic foarte bun și de oarecare tradiție în familie – pentru că, deh, nu am acces la acel medic fără programare. Na!

Recent am sunat la un service auto pentru o programare. “Nu avem loc săptămâna asta”, îmi spune operatorul. Îi explic că am o oarecare urgență și rămâne să aduc totuşi maşina în cursul aceleiaşi săptămâni, pentru ca ei să facă o constatare când apucă. Ajung acolo, încerc să explic pe la diverse birouri că “știți, nu am programare, dar de fapt…”. Aiurea, de fapt aveam programare, eram trecută pe listă. OK!, zic… iaca programare când nu e programare.

Azi am experimentat coșmarul programării. În a doua tentativă  de a-mi ridica diploma de psihopedagogie (altminteri, inutilă, că nu mi-o mai cere nimeni după ce inițial era musai pentru dosarul pe post), pentru care m-am pregătit și mi-am făcut și două fotografii format 3 x 4 cm (pe care nu le-am avut la prima tentativă), am avut ghinionul de a nimeri în afara programului (OK, nu mă dusesem special pentru asta, dar profitasem de un drum cu altă treabă, vezi mai sus). Domnul de la poartă, foarte amabil: nici nu termin de întrebat cu privire la biroul unde se eliberează (de fapt știam, dar era de politețe) că pune mâna pe telefon și mi-l bagă sub nas: “Făceți-vă o programare!” – la capătul celălalt al firului (era telefon cu fir, da!) era doamna din biroul cu diplomele. Să leșin, și nu alta! Mă uit disperată la programul afișat pe perete, apoi mă uit la portar și îi spun, cumva vorbind în microfon: “Vreți să fac o programare acum?!? Pe loc?!? De unde să știu eu când mai ajung pe-aici” (în mintea mea: doar n-o să fac un drum special…) Mă scuz doamnei de la capătul firului, îi spun că revin eu cu un telefon, închid, iar portarul îmi spune foarte dezamăgit: “Dar doamnă, de ce nu v-ați făcut programare? Nu contează că nu puteați veni, important era să aveți programarea… apoi veneați oricând! De ce nu m-ați ascultat?!?” I-am răspuns ușor perplexă că deh, faci o programare pentru ziua X ora Y ca să vii atunci, altfel de ce să mai faci programare? Am dedus eu, apoi, după ce am luat niște aer rece afară, că probabil în mintea lui era un fel de listă de așteptare. Listă de așteptare la diplome la Titu Maiorescu, domn’e. Asta este, inventez eu acum pe loc o categorie, “programarea postdată”.

Sunt sigură că există multe alte feluri de programări, viața ne ajută să le descoperim. Poate cineva, cândva (nu putem programa când, din fericire!!!), va face și un studiu despre programări — în România, ca să aibă și ceva farmec.

Bad rating for bad architecture

Cazarea mea de nu-spun-unde a suferit un rating mai prost pentru simplul motiv că nu mi-a plăcut clădirea. O pocitanie mică, din beton, băgată între blocuri comuniste (vă imaginați singuri o comparație mai “colorată”), cu nişte coridoare înguste şi dubioase şi apartamente rezolvate cel puţin stângaci, dar pe model “occidental”. Cel mai mult m-a revoltat balconul, de formă triunghiulară (!), care începea deci din “nimic” și se termina în “ceva” în care era îndesat un mop (sau așa ceva, deja mi s-a șters și nu știu de ce m-am jenat să fac o poză). Forma ca forma, da’ cum puteai să scuipi semințe, cu boltă, în balconul vecinilor din blocul comunist, asta mi s-a părut cel mai tare. O invadare a intimității și o violare a codului civil, vechi de vreo sută de ani (sau aproape), demne de zilele noastre tulburi. Înăuntru relativ decent, cu excepția a două detalii: un mănunchi de țevi de plastic traversa încăperea prin fața ușii de la balcon (artistic, de altfel), iar tavanul în pantă (căci eram la mansardă) era un bun loc de dat cu capul (am reușit de vreo cinci ori în câteva ore cât am stat acolo), în special în dreptul fotoliului despre care proprietarii și-au imaginat probabil că se poate folosi. NOT

Concluzia micii mele răutăți: meschinăria cu care se construiește azi se va răzbuna la un moment dat. Sunt curioasă cum se simte un occidental într-un astfel de spațiu (dar nu, n-am recitit comentariile celorlalți clienți ca să aflu).

Haos

20181013_121439

Ultima postare era de acum două luni, când visam eu să pot ține un fel de jurnal live din multele călătorii pe care urma să le fac în septembrie. Cred că începusem și un draft pentru “Ziua 1” (după ce postasem “Ziua 0”), dar acum nici nu știu de unde să-l iau sau dacă era gata. De atunci am fost în Serbia aproape 10 zile, am făcut pauză o zi pentru schimbat bagaje și ceva somn (că eram în urmă, grav), apoi am plecat la Strei și-am bătut șindrilă pe acoperișul uneia dintre cele mai valoaroase biserici medievale din țară. Până aici se strânseseră vreo 3000 de km de plimbări în mai puțin de o lună. Când am revenit în București m-am învârtit ca un titirez prin tot felul de teme nou-apărute la facultate, amestecate cu pregătiri de teren pentru următoarea plecare și  recuperări de quality time cu familia. Și am făcut-o și pe asta, în ultima clipă! Am fugit un week-end în Vama Veche și ne-am bucurat de cele mai spectaculoase culori ale Mării Negre pe care le-am văzut vreodată, apoi am cumpărat cizme de avarie pentru copil — pentru că se făcuse fleașcă tot țopăind pe plajă și pipăind marea — de la LIDL-ul din fața hotelului unde urma să mă întorc peste trei zile. Am bifat și a treia campanie la Mangalia (prima a fost fix cu un an în urmă, iar a doua acum juma’ de an), iar de data asta m-am străduit să stau întreaga perioadă de lucru. În timpul ăsta am văzut iar cum e să vii în vizită acasă, într-o zi în care a fost musai să revin la facultate; m-am urcat în microbuz dimineața la 7 și ceva și m-am întors seara la 10 jumate. Când s-a terminat și campania de la Mangalia am intrat direct în pâine cu un curs complet nou, în limba engleză, care s-a infiltrat în norma mea cam de pe-o zi pe alta pentru că l-am considerat oportun pe termen lung (dar nu, nu mi l-a băgat nimeni pe gât). Ah! Și cândva în vară m-am înscris la un master de cercetare și conservare a patrimoniului cultural, ca să mai diminuez din sentimentul de impostor pe care îl am cu (de-acum) întreaga activitate didactică — care s-a transformat aproape peste noapte și dintr-o totală întâmplare într-una aproape coerentă! (da, e șoc!) Am început bine, prin ratarea a două week-end-uri de cursuri — pentru că se desfășurau la Alba Iulia și eu eram la Mangalia, dar nu mă las 🙂 Ăsta a fost un week-end de tras sufletul, de săptămâna viitoare încep navetele! Între timp traduc cursuri, le mai sucesc puțin ca să meargă pe creierul meu, facem teme de clasa a II-a (unde copiii, dacă cineva și-ar propune !? să-i lase să lucreze singuri, ar trebui să fie capabili să împartă fraze în propoziții și să stabilească relațiile dintre ele…), mă gândesc la cartea pe care trebuia s-o termin de vreo doi ani și care mi se tot împotrivește, citesc în viteză (eventual în tramvai) cursurile ratate la master și trimise de profi cu generozitate în format digital, mă perpelesc cu monstrul de documentație care s-a strâns de la Mangalia, și când mă așez la calculator singura regulă e să încep cu prima care vine peste mine. De-aia, “Ziua 1” din călătoriile de septembrie n-a mai prins viață (și va fi cel mult ceva de genul “plimbări și impresii de la congresul din Serbia”) și m-am trezit spre final de octombrie. Mâine vine Moș Crăciun și-o să pot scrie despre realizările din 2018.

Călătorii de septembrie: ziua 0

[English version to come...]

Prima postare a fost despre prima mea călătorie, de acum 23 de ani. Aș putea să mai postez ceva vreme despre călătoriile care au urmat – pe măsură ce mi-aș aminti de ele –, dar probabil aș ajunge să scriu numai despre trecut. Ar fi prea plicticos, așa că mi-am propus cu a doua postare să profit de călătoriile din prezent; la cele din trecut mă pot întoarce oricând voi fi în lipsă de alte subiecte.

E 31 august și scriu cu greu pe serpentinele de pe Dealul Negru, în drum spre Sibiu. Oprirea de o seară/noapte la Sibiu e cam tot ce a rămas din vizitele de regulă mai lungi de anii trecuți, la rândul lor o oglindă șearsă a multelor vacanțe petrecute acolo în copilărie. Anul ăsta am decis că nu mai vreau la Sibiu, altfel decât în trecere sau pentru tradiționalele sărbători în familie (cât a mai rămas din ea); mă plictisește teribil, asta și pentru că nu vreau sau nu reușesc să-i văd fața turistică, dar e clar că trebuie să mai insist. Așa că am profitat de singura oportunitate convenabilă ivită pe vara ăsta de a trece pe-colo: să-mi pup fata (care, în vacanțe, când nu plec eu pleacă ea și nu prea mai prindem timp împreună), dar și singura bunică pe care o mai am și pe care o văd prea rar. În plus, mă mai bucur de încă un drum cu Mircea, așa cum ne place nouă: cu plecare când o fi, cu opriri dese, muzică tare și țigări când e traficul îngreunat (conform vorbei: răbdare și tutun).

Viața mea e faină (dar câteodată cam obositoare), între altele pentru că programul nu e la fel prea mult timp. Când stau acasă cu săptămânile, când plec cu săptămânile… asta e în vacanțele de la facultate, că în timpul școlii e cam la fel: când e boierie și am timp de ale mele, când e rupere și nu mai am timp de nimic. De fapt, cel mai interesant e când trebuie să plec în timpul școlii, dar asta nu se spune 😉 (doar că toată lumea o face!)

În prima jumătate a lunii septembrie voi călători cam… să calculez, 280 + 420 + 590 + 400 x 2, deci vreo 2000 de kilometri cu mașina (de fapt, schimb vreo trei mașini). București – Sibiu – Belgrad – București – Strei – București. Nu mai pun că în Serbia voi vizita o bună parte din zona Dunării, ajungem și acolo zilele următoare. Programul, pe scurt, e așa: Limes Congress no. 24, cu baza la Viminacium, între 2 și 10 septembrie și intervenția de urgență de la biserica din Strei, între 10 și 15 septembrie (eu ajung pe 11, din motive logistice). Deocamdată vă pot oferi câteva imagini de pe Valea Oltului, la benzinăria OMV unde oprim întotdeauna să ne bucurăm de priveliște; e locul cel mai bun în care să iei o pauză între București și Sibiu. Și, ca să vezi, mai e și un castru prin apropiere :)))

[OMV, DN7, km198 | https://goo.gl/maps/mBnKX2z7hvz%5D

The first journey | Prima călătorie

[English version to come...]

Trebuie să încep cu ceva pentru prima postare pe bune (după introduceri, prezentări și explicații); păi, să fie ceva despre case, despre vreun oraș drag, sau despre fotografii, călătorii, sau poate oameni? Despre oameni nu prea am scris…, dar niciodată nu-i târziu. M-a influențat puțin și template-ul de la WordPress, care zicea ceva de genul “The journey begins”. Să fie, deci, despre prima mea călătorie, că are câte puțin din toate.

Franța, 1995

Aveam 11 ani și tocmai terminasem clasa a 5-a. Prin școală s-a organizat o excursie cu autocarul prin Europa. A fost de-a dreptul o aroganță pentru că era destul de scumpă distracția și deși eram între copii cei mai sărăntoci din clasă am fost singura care a mers. Marius, amicul din tinerețe al tatălui meu, locuia în Elveția și câștiga o cârcă de bani comparativ cu ce era pe la noi; a fost dorința lui să-mi sponsorizeze acea excursie, în ideea că o astfel de experiență o să-mi deschidă mintea. Eu n-am sesizat deschiderea, dar ai mei spun că la întoarcere eram ușor alt copil. A fost prima mea ieșire din țară și prima dată când plecam undeva cu altcineva decât rude.

A fost o călătorie lungă și obositoare. A durat trei săptămâni, iar cel puțin un sfert din nopți le-am dormit în autocar. Timp de o săptămână am călătorit până în zona de sud a Franței, într-un mic sat, unde am stat a doua săptămână, iar în a treia ne-am întors. La dus am trecut prin Ungaria (unde n-am oprit mai mult decât pentru pauze tehnice), am stat o noapte în Viena, am oprit scurt și în Salzburg, apoi am traversat Germania, iar în Franța am mai oprit în Strasbourg și cel puțin o noapte în Paris. Din sătucul unde am stat o săptămână ne-am întors parțial pe alt traseu, cel puțin în Franța, așa că mă pot lăuda că am pus piciorul și în Cannes, Nisa și Monaco. “Am pus piciorul” și cam atât, stânga-mprejur. Întoarcerea a fost tot prin Germania-Austria-Ungaria.

Pe undeva prin Viena.
Viena. Eu sunt aia mai mică.
Le Louvre, évidemment.
Piramida de la Louvre, proiectată de I. M. Pei și terminată în 1989 (https://en.wikipedia.org/wiki/Louvre_Pyramid)
Notre-Dame, Paris.
Nôtre-Dame de Paris, zona corului
Devant le Notre-Dame. Paris.
Nôtre-Dame, în fața portalului principal
Versailles.
Versailles
Zona Gorge-du-Tarn, unde am stat o săptămână
Nisa. ªoricelul cu hainã roºie sunt eu... Cel de lângã mine, Corina de Buzãu.
Probabil la Cannes, eu și Corina
Cam pe nuanþele astea am prins scurta incursiune prin Monte Carlo.
Monaco, sub un cer încruntat
Cazarea noastrã de ocazie din Gyor, Ungaria.
Gyor, Ungaria, ultima oprire înainte de a ne întoarce acasă

Impresii, după 23 de ani?

Îmi amintesc de puțini dintre cei care au populat autocarul. Cei mai mulți erau adulți, de toate vârstele. Eu eram cea mai mică, mai era doar o fată puțin mai mare decât mine, Corina din Ploiești (sau Brașov?…). La un moment dat ne-am împrietenit, iar la final ne-am despărțit cu regret. O vreme cred că ne-am scris (clasic, dă), iar după câțiva ani ne-am întâlnit întâmplător într-o gară (Predeal, Brașov… cine mai știe?). Deși ne-am bucurat să ne revedem, de-atunci nu n-am mai ținut legătura. (Corina, dacă te recunoști pe-aici m-aș bucura să dai un semn!)

Mai erau două tipe, adolescente — undeva între 15 și 18 ani, nu mai știu. Una era fată de bani gata, nu-și vedea lungul nasului (iar eu îi veneam până la cot), dar cealaltă era ok.

Din excursia asta n-am s-o uit pe diriga, doamna Elena Burcă, care ne-a predat geografie în gimnaziu. Ea mi-a purtat de grijă peste tot și s-a preocupat să mă simt cât mai bine. Tot cu ea eram când am reușit să ne rătăcim în Paris, pe străzile din jurul bisericii Sacre-Coeur. N-ar fi fost vreo problemă dacă autocarul nu ne-ar fi așteptat pentru a pleca spre destinația noastră principală dinspre sud… Atunci nu aveam telefoane mobile, pagere sau alte drăcii. Așa că ne-au așteptat și-atât 🙂

A existat și un personaj negativ în gașcă, pe care n-am să mi-l mai amintesc niciodată (poate numai prin hipnoză, haha). Eram la Prater — parcul de distracții din Viena –, și deși era întuneric (era seară), eu aveam aparatul de fotografiat în mână (!) La un moment dat am văzut nu știu ce trăsnaie — o jucărie de pluș sau ceva de genul — pentru care trebuia să tragi la țintă ca să o primești gratis. Super-ocazie! M-am oprit la prima persoană cunoscută și i-am pus aparatul foto în brațe rugându-l să mi-l țină câteva minute. Nici nu mai știu dacă am câștigat sau nu trăsnaia (cel mai probabil nu), dar ce-a urmat a fost prima mea grea pierdere de foto. Nu doar că pierdusem pozele, dar pierdusem aparatul! Cred că era prima dată când mi se dăduse așa ceva pe mână și iată c-am făcut-o lată. De ce? Simplu… n-am reușit să-mi amintesc cui îi lăsasem aparatul. În zadar am făcut noi apel în autocar către întregul grup, nimeni nu știa nimic… Vă puteți închipui ce fel de om fură aparatul foto (o pocnitoare, să ne înțelegem) unui copil de 11 ani!? Dar altceva mă roade pe mine acum: întâmplarea asta a fost primul semn că memoria mea scurtă dă rateuri; grave și de la o vârstă fragedă. Din păcate, rateurile s-au tot repetat, mi-e și frică să mă gândesc ce mă așteaptă :))

Experiența culturală a fost relativ modestă, pe măsura minții mele de 11 ani. Îmi amintesc că primul “șoc” l-am simțit la trecerea graniței de la Nădlac, când ieșeam în Ungaria. Până acolo ni se zdrăngăniseră creierii de la toate trepidațiile și scârțâielile autocarului, abia ne mai auzeam gândind. Când am trecut de vamă s-a făcut liniște; mergeam lin, de parcă ne luaserăm zborul. M-am ridicat repede să înțeleg ce se întâmplă. Nu se întâmplase absolut nimic, doar că șoseaua era lină, perfect plană, adică fără gropi… Wow, ce senzație! Așa ceva, în România anului 1995, n-ai fi văzut sau simțit…

Al doua senzație “tare” am avut-o când ne apropiam de Viena. Era noapte, iar pe șosea creștea un oraș scăldat într-o lumină albă. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva, era cu adevărat spectaculos (şi n-am fost singura care-a căscat gura). Pentru mine, Viena e orașul luminilor.

În Paris am văzut prima dată magazine de super-lux, pe Champs-Élysées. Tot atunci am văzut prima dată persoane de culoare care vindeau brățări fosforescente pe lângă turnul Eiffel. Am și urcat în turn — parțial cu liftul și parțial pe scări — până sus, de unde am văzut orașul. N-aș spune că m-a marcat, acum cu siguranță aș aprecia altfel. Din păcate nu am nici o imagine de-atunci. La un moment dat mi-am cumpărat un alt aparat de fotografiat, dar poate abia după Paris. Cred că pozele pe care le mai am dinainte sunt de la diriga.

Nu mai prea multe amintiri din satul în care am stat aproape o săptămână. M-a nedumerit conceptul lor de sat (sau “la țară”), pentru că mie îmi semăna cu un orășel cochet. (Experiența mea cu mediul rural din România fusese încă limitat, dar suficient de autentic.) M-au uimit aprozarele lor, fără să am o pasiune pentru fructe și legume; pur și simplu arătau într-un mare fel. Trebuie să vă imaginați un aprozar de București în anii ’90 ca să înțelegeți ce spun. Fascinația se ridica în tavan când intram într-o librărie; de când mă știu am o pasiune de nedescris pentru pixuri, creioane, caiete, agende și alte asemenea. Nu vă puteți imagina ce delir era pentru mine acolo. Într-un supermaket nu m-am putut abține și mi-am cumpărat caiete dictando A4, cu coperți albastre și hârtie fină la care m-am uitat ca la mașini străine în următorii ani. Erau la ofertă pentru că acolo erau reduceri înainte de începerea școlii. La noi s-a inventat conceptul ăsta după mult timp, când pe mine nu mă mai prea durea de caiete și pixuri.

În mod clar m-am și plictisit acolo, după ce traversaserăm în vijelie alte trei țări în mai puțin de șapte zile. Ne făceam singuri de mâncare și cel puțin o dată mi-a venit rândul la curățat cartofi și spălat vase. Încă nu-mi plăcea să spăl vase…

Cât despre foto, e destul de clar că nu mi-a fost indiferent faptul că pierdusem aparatul primit de la tata. Era un aparat automat, evident pe film (la noi nu apăruseră cele digitale, iar dacă apăruseră cu siguranță nu erau de nasul nostru). Din puținii bani de buzunar pe care-i aveam (chetă de la rude și de la ai mei) mi-am cumpărat un aparat foto de unică folosință, așa că trebuia să-mi aleg cu multă grijă cadrele. Ce-am pus aici nu e tot, trebuie să mă caut și de restul. Acum îmi dau seama că s-ar putea să fie primele mele poze ever.

Pe vremea aia nu aveam nici un fel de pasiune pentru clădiri. Călătoria cu autobuzul și mai ales cu grupul nu mi-a plăcut, de-atunci am știut că nu e genul meu. Nici statutul de cel mai mic și cel mai sărăntoc nu mi-a plăcut, m-am întors cu o frustrare pe care cu greu mi-au scos-o ai mei din cap (le-a luat niște ani!). Dar ce-am văzut a rămas undeva și mi-a format niște repere, chiar dacă n-am mai fost conștientă de ele apoi. Așa că, Marius, chiar îți mulțumesc — după foarte mulți ani. Ai avut o contribuție consistentă la capitolul “prima dată”: prima călătorie, primul aparat foto pe mâna mea, primul aparat foto pierdut, primele fotografii, prima ieșire din țară și primul contact cu lumea în afara familiei.

Continue reading “The first journey | Prima călătorie”

Notes to oneself

I like to write. I need to write in order to clear my thoughts, to help me understand and also to remember.

I like to walk random and travel anywhere (however I do have some favorites if I can choose, surely). I like to discover places, buildings, people, daily routine, but also emotions, and my way to treasure them is to memorize by photos. Many of the trips I’ve made (maybe all?) were actually seen through the camera lens rather than the naked eyes. Some may say this is a loss because you can’t enjoy what you see; I say it’s  a greater loss not to be able to see it again and again, whenever your eyes want to remember. Furthermore, not only your eyes.

I’m a researcher — or I like to dig in. Yes, there are a lot of meanings in that, but I only dig in order to discover (thus I don’t do people, I’m not a treasure hunter and I’m clearly not into gardening…). I’m trying to make an occupation out of being a researcher, but it seems to be quite a luxury I cannot always afford. Thus, sometimes it is only a hobby I don’t want to give up.

I like to share. “Sharing is caring” is not just some naked expression, I truly believe in it. If what I discover, write, see and photograph remains only for myself, it is equal to never discovered, written, seen and photographed. These are all some sort of knowledge, documents and witnesses. This is my asset.

I made this blog for all the reasons above. It is not my first blog; the first one was silly, shy, weak and it died. I hope to have learned something from it.

***

Îmi place să scriu. Îmi trebuie să scriu ca să mă descarc, ca să-mi pot explica și ca să nu uit.

Îmi place să mă plimb aiurea și să călătoresc oriunde (dar am și preferințe dacă pot să aleg, desigur). Îmi place să descopăr locuri, clădiri, oameni, rutina de zi cu zi, dar și emoții, iar modul meu de a le prețui este să le memorez prin fotografii. În multe dintre călătoriile pe care le-am făcut (sau toate ?) am văzut mai mult prin lentila camerei decât cu ochiul liber. Unii ar spune că e o pierdere pentru că în felul ăsta nu reușești să te bucuri de ceea ce vezi; eu zic că e și mai mare pierderea să nu poți să revezi ori de câte ori ochii tăi vor să-și amintească. În plus, nu doar ochii tăi.

I’m a researcher – sau îmi place să sap. Da, sunt multe sensuri posibile, dar eu sap doar ca să descopăr (adică nu lucrez oameni, nu caut comori ascunse și în mod clar nu le am cu grădinăritul…). Încerc să-mi fac o ocupație din cercetare, dar pare să fie un lux pe care nu mi-l permit întotdeauna. Prin urmare, uneori devine doar un hobby la care nu vreau să renunț.

Îmi place să împart. “Sharing is caring” nu e chiar o vorbă-n vânt, eu chiar cred în ea. Dacă ceea ce descopăr, scriu, văd și fotografiez rămâne doar pentru mine, parcă nu ar fi de fapt descoperit, scris, văzut și fotografiat. Toate înseamnă o formă de cunoaștere, de documentare sau de mărturie. Asta e averea mea.

Pentru toate motivele de mai sus am făcut acest blog. Nu e primul meu blog; primul a fost prost, timid, slab și a murit. Sper să fi învățat ceva din asta.