Tipologia programărilor

Sunt terorizată de programări. Pentru mine e o provocare să planific o zi și o oră anume, cândva în următoarele săptămâni (cum se face de obicei), și apoi să am grijă să nu pice altceva peste. Înainte să sun pentru o programare îmi consult toate calendarele (da, sunt mai multe și nu reușesc întotdeauna să le sincronizez), mă gândesc ceva vreme cu ce altă treabă aș putea să cuplez un eventual drum special unde ar fi nevoie, iar într-o zi mai luminoasă îmi fac curaj și sun. De obicei fac asta doar când ajunge să ardă.

În urmă cu câteva luni am cunoscut varianta de programare perpetuă — adică vreo două luni la rând mi s-a tot rostogolit o programare până când am renunțat la ea. Și nu doar la acea programare, dar și la un medic foarte bun și de oarecare tradiție în familie – pentru că, deh, nu am acces la acel medic fără programare. Na!

Recent am sunat la un service auto pentru o programare. “Nu avem loc săptămâna asta”, îmi spune operatorul. Îi explic că am o oarecare urgență și rămâne să aduc totuşi maşina în cursul aceleiaşi săptămâni, pentru ca ei să facă o constatare când apucă. Ajung acolo, încerc să explic pe la diverse birouri că “știți, nu am programare, dar de fapt…”. Aiurea, de fapt aveam programare, eram trecută pe listă. OK!, zic… iaca programare când nu e programare.

Azi am experimentat coșmarul programării. În a doua tentativă  de a-mi ridica diploma de psihopedagogie (altminteri, inutilă, că nu mi-o mai cere nimeni după ce inițial era musai pentru dosarul pe post), pentru care m-am pregătit și mi-am făcut și două fotografii format 3 x 4 cm (pe care nu le-am avut la prima tentativă), am avut ghinionul de a nimeri în afara programului (OK, nu mă dusesem special pentru asta, dar profitasem de un drum cu altă treabă, vezi mai sus). Domnul de la poartă, foarte amabil: nici nu termin de întrebat cu privire la biroul unde se eliberează (de fapt știam, dar era de politețe) că pune mâna pe telefon și mi-l bagă sub nas: “Făceți-vă o programare!” – la capătul celălalt al firului (era telefon cu fir, da!) era doamna din biroul cu diplomele. Să leșin, și nu alta! Mă uit disperată la programul afișat pe perete, apoi mă uit la portar și îi spun, cumva vorbind în microfon: “Vreți să fac o programare acum?!? Pe loc?!? De unde să știu eu când mai ajung pe-aici” (în mintea mea: doar n-o să fac un drum special…) Mă scuz doamnei de la capătul firului, îi spun că revin eu cu un telefon, închid, iar portarul îmi spune foarte dezamăgit: “Dar doamnă, de ce nu v-ați făcut programare? Nu contează că nu puteați veni, important era să aveți programarea… apoi veneați oricând! De ce nu m-ați ascultat?!?” I-am răspuns ușor perplexă că deh, faci o programare pentru ziua X ora Y ca să vii atunci, altfel de ce să mai faci programare? Am dedus eu, apoi, după ce am luat niște aer rece afară, că probabil în mintea lui era un fel de listă de așteptare. Listă de așteptare la diplome la Titu Maiorescu, domn’e. Asta este, inventez eu acum pe loc o categorie, “programarea postdată”.

Sunt sigură că există multe alte feluri de programări, viața ne ajută să le descoperim. Poate cineva, cândva (nu putem programa când, din fericire!!!), va face și un studiu despre programări — în România, ca să aibă și ceva farmec.

Haos

20181013_121439

Ultima postare era de acum două luni, când visam eu să pot ține un fel de jurnal live din multele călătorii pe care urma să le fac în septembrie. Cred că începusem și un draft pentru “Ziua 1” (după ce postasem “Ziua 0”), dar acum nici nu știu de unde să-l iau sau dacă era gata. De atunci am fost în Serbia aproape 10 zile, am făcut pauză o zi pentru schimbat bagaje și ceva somn (că eram în urmă, grav), apoi am plecat la Strei și-am bătut șindrilă pe acoperișul uneia dintre cele mai valoaroase biserici medievale din țară. Până aici se strânseseră vreo 3000 de km de plimbări în mai puțin de o lună. Când am revenit în București m-am învârtit ca un titirez prin tot felul de teme nou-apărute la facultate, amestecate cu pregătiri de teren pentru următoarea plecare și  recuperări de quality time cu familia. Și am făcut-o și pe asta, în ultima clipă! Am fugit un week-end în Vama Veche și ne-am bucurat de cele mai spectaculoase culori ale Mării Negre pe care le-am văzut vreodată, apoi am cumpărat cizme de avarie pentru copil — pentru că se făcuse fleașcă tot țopăind pe plajă și pipăind marea — de la LIDL-ul din fața hotelului unde urma să mă întorc peste trei zile. Am bifat și a treia campanie la Mangalia (prima a fost fix cu un an în urmă, iar a doua acum juma’ de an), iar de data asta m-am străduit să stau întreaga perioadă de lucru. În timpul ăsta am văzut iar cum e să vii în vizită acasă, într-o zi în care a fost musai să revin la facultate; m-am urcat în microbuz dimineața la 7 și ceva și m-am întors seara la 10 jumate. Când s-a terminat și campania de la Mangalia am intrat direct în pâine cu un curs complet nou, în limba engleză, care s-a infiltrat în norma mea cam de pe-o zi pe alta pentru că l-am considerat oportun pe termen lung (dar nu, nu mi l-a băgat nimeni pe gât). Ah! Și cândva în vară m-am înscris la un master de cercetare și conservare a patrimoniului cultural, ca să mai diminuez din sentimentul de impostor pe care îl am cu (de-acum) întreaga activitate didactică — care s-a transformat aproape peste noapte și dintr-o totală întâmplare într-una aproape coerentă! (da, e șoc!) Am început bine, prin ratarea a două week-end-uri de cursuri — pentru că se desfășurau la Alba Iulia și eu eram la Mangalia, dar nu mă las 🙂 Ăsta a fost un week-end de tras sufletul, de săptămâna viitoare încep navetele! Între timp traduc cursuri, le mai sucesc puțin ca să meargă pe creierul meu, facem teme de clasa a II-a (unde copiii, dacă cineva și-ar propune !? să-i lase să lucreze singuri, ar trebui să fie capabili să împartă fraze în propoziții și să stabilească relațiile dintre ele…), mă gândesc la cartea pe care trebuia s-o termin de vreo doi ani și care mi se tot împotrivește, citesc în viteză (eventual în tramvai) cursurile ratate la master și trimise de profi cu generozitate în format digital, mă perpelesc cu monstrul de documentație care s-a strâns de la Mangalia, și când mă așez la calculator singura regulă e să încep cu prima care vine peste mine. De-aia, “Ziua 1” din călătoriile de septembrie n-a mai prins viață (și va fi cel mult ceva de genul “plimbări și impresii de la congresul din Serbia”) și m-am trezit spre final de octombrie. Mâine vine Moș Crăciun și-o să pot scrie despre realizările din 2018.