Bad rating for bad architecture

Cazarea mea de nu-spun-unde a suferit un rating mai prost pentru simplul motiv că nu mi-a plăcut clădirea. O pocitanie mică, din beton, băgată între blocuri comuniste (vă imaginați singuri o comparație mai “colorată”), cu nişte coridoare înguste şi dubioase şi apartamente rezolvate cel puţin stângaci, dar pe model “occidental”. Cel mai mult m-a revoltat balconul, de formă triunghiulară (!), care începea deci din “nimic” și se termina în “ceva” în care era îndesat un mop (sau așa ceva, deja mi s-a șters și nu știu de ce m-am jenat să fac o poză). Forma ca forma, da’ cum puteai să scuipi semințe, cu boltă, în balconul vecinilor din blocul comunist, asta mi s-a părut cel mai tare. O invadare a intimității și o violare a codului civil, vechi de vreo sută de ani (sau aproape), demne de zilele noastre tulburi. Înăuntru relativ decent, cu excepția a două detalii: un mănunchi de țevi de plastic traversa încăperea prin fața ușii de la balcon (artistic, de altfel), iar tavanul în pantă (căci eram la mansardă) era un bun loc de dat cu capul (am reușit de vreo cinci ori în câteva ore cât am stat acolo), în special în dreptul fotoliului despre care proprietarii și-au imaginat probabil că se poate folosi. NOT

Concluzia micii mele răutăți: meschinăria cu care se construiește azi se va răzbuna la un moment dat. Sunt curioasă cum se simte un occidental într-un astfel de spațiu (dar nu, n-am recitit comentariile celorlalți clienți ca să aflu).

Călătorii de septembrie: ziua 0

[English version to come...]

Prima postare a fost despre prima mea călătorie, de acum 23 de ani. Aș putea să mai postez ceva vreme despre călătoriile care au urmat – pe măsură ce mi-aș aminti de ele –, dar probabil aș ajunge să scriu numai despre trecut. Ar fi prea plicticos, așa că mi-am propus cu a doua postare să profit de călătoriile din prezent; la cele din trecut mă pot întoarce oricând voi fi în lipsă de alte subiecte.

E 31 august și scriu cu greu pe serpentinele de pe Dealul Negru, în drum spre Sibiu. Oprirea de o seară/noapte la Sibiu e cam tot ce a rămas din vizitele de regulă mai lungi de anii trecuți, la rândul lor o oglindă șearsă a multelor vacanțe petrecute acolo în copilărie. Anul ăsta am decis că nu mai vreau la Sibiu, altfel decât în trecere sau pentru tradiționalele sărbători în familie (cât a mai rămas din ea); mă plictisește teribil, asta și pentru că nu vreau sau nu reușesc să-i văd fața turistică, dar e clar că trebuie să mai insist. Așa că am profitat de singura oportunitate convenabilă ivită pe vara ăsta de a trece pe-colo: să-mi pup fata (care, în vacanțe, când nu plec eu pleacă ea și nu prea mai prindem timp împreună), dar și singura bunică pe care o mai am și pe care o văd prea rar. În plus, mă mai bucur de încă un drum cu Mircea, așa cum ne place nouă: cu plecare când o fi, cu opriri dese, muzică tare și țigări când e traficul îngreunat (conform vorbei: răbdare și tutun).

Viața mea e faină (dar câteodată cam obositoare), între altele pentru că programul nu e la fel prea mult timp. Când stau acasă cu săptămânile, când plec cu săptămânile… asta e în vacanțele de la facultate, că în timpul școlii e cam la fel: când e boierie și am timp de ale mele, când e rupere și nu mai am timp de nimic. De fapt, cel mai interesant e când trebuie să plec în timpul școlii, dar asta nu se spune 😉 (doar că toată lumea o face!)

În prima jumătate a lunii septembrie voi călători cam… să calculez, 280 + 420 + 590 + 400 x 2, deci vreo 2000 de kilometri cu mașina (de fapt, schimb vreo trei mașini). București – Sibiu – Belgrad – București – Strei – București. Nu mai pun că în Serbia voi vizita o bună parte din zona Dunării, ajungem și acolo zilele următoare. Programul, pe scurt, e așa: Limes Congress no. 24, cu baza la Viminacium, între 2 și 10 septembrie și intervenția de urgență de la biserica din Strei, între 10 și 15 septembrie (eu ajung pe 11, din motive logistice). Deocamdată vă pot oferi câteva imagini de pe Valea Oltului, la benzinăria OMV unde oprim întotdeauna să ne bucurăm de priveliște; e locul cel mai bun în care să iei o pauză între București și Sibiu. Și, ca să vezi, mai e și un castru prin apropiere :)))

[OMV, DN7, km198 | https://goo.gl/maps/mBnKX2z7hvz%5D

The first journey | Prima călătorie

[English version to come...]

Trebuie să încep cu ceva pentru prima postare pe bune (după introduceri, prezentări și explicații); păi, să fie ceva despre case, despre vreun oraș drag, sau despre fotografii, călătorii, sau poate oameni? Despre oameni nu prea am scris…, dar niciodată nu-i târziu. M-a influențat puțin și template-ul de la WordPress, care zicea ceva de genul “The journey begins”. Să fie, deci, despre prima mea călătorie, că are câte puțin din toate.

Franța, 1995

Aveam 11 ani și tocmai terminasem clasa a 5-a. Prin școală s-a organizat o excursie cu autocarul prin Europa. A fost de-a dreptul o aroganță pentru că era destul de scumpă distracția și deși eram între copii cei mai sărăntoci din clasă am fost singura care a mers. Marius, amicul din tinerețe al tatălui meu, locuia în Elveția și câștiga o cârcă de bani comparativ cu ce era pe la noi; a fost dorința lui să-mi sponsorizeze acea excursie, în ideea că o astfel de experiență o să-mi deschidă mintea. Eu n-am sesizat deschiderea, dar ai mei spun că la întoarcere eram ușor alt copil. A fost prima mea ieșire din țară și prima dată când plecam undeva cu altcineva decât rude.

A fost o călătorie lungă și obositoare. A durat trei săptămâni, iar cel puțin un sfert din nopți le-am dormit în autocar. Timp de o săptămână am călătorit până în zona de sud a Franței, într-un mic sat, unde am stat a doua săptămână, iar în a treia ne-am întors. La dus am trecut prin Ungaria (unde n-am oprit mai mult decât pentru pauze tehnice), am stat o noapte în Viena, am oprit scurt și în Salzburg, apoi am traversat Germania, iar în Franța am mai oprit în Strasbourg și cel puțin o noapte în Paris. Din sătucul unde am stat o săptămână ne-am întors parțial pe alt traseu, cel puțin în Franța, așa că mă pot lăuda că am pus piciorul și în Cannes, Nisa și Monaco. “Am pus piciorul” și cam atât, stânga-mprejur. Întoarcerea a fost tot prin Germania-Austria-Ungaria.

Pe undeva prin Viena.
Viena. Eu sunt aia mai mică.
Le Louvre, évidemment.
Piramida de la Louvre, proiectată de I. M. Pei și terminată în 1989 (https://en.wikipedia.org/wiki/Louvre_Pyramid)
Notre-Dame, Paris.
Nôtre-Dame de Paris, zona corului
Devant le Notre-Dame. Paris.
Nôtre-Dame, în fața portalului principal
Versailles.
Versailles
Zona Gorge-du-Tarn, unde am stat o săptămână
Nisa. ªoricelul cu hainã roºie sunt eu... Cel de lângã mine, Corina de Buzãu.
Probabil la Cannes, eu și Corina
Cam pe nuanþele astea am prins scurta incursiune prin Monte Carlo.
Monaco, sub un cer încruntat
Cazarea noastrã de ocazie din Gyor, Ungaria.
Gyor, Ungaria, ultima oprire înainte de a ne întoarce acasă

Impresii, după 23 de ani?

Îmi amintesc de puțini dintre cei care au populat autocarul. Cei mai mulți erau adulți, de toate vârstele. Eu eram cea mai mică, mai era doar o fată puțin mai mare decât mine, Corina din Ploiești (sau Brașov?…). La un moment dat ne-am împrietenit, iar la final ne-am despărțit cu regret. O vreme cred că ne-am scris (clasic, dă), iar după câțiva ani ne-am întâlnit întâmplător într-o gară (Predeal, Brașov… cine mai știe?). Deși ne-am bucurat să ne revedem, de-atunci nu n-am mai ținut legătura. (Corina, dacă te recunoști pe-aici m-aș bucura să dai un semn!)

Mai erau două tipe, adolescente — undeva între 15 și 18 ani, nu mai știu. Una era fată de bani gata, nu-și vedea lungul nasului (iar eu îi veneam până la cot), dar cealaltă era ok.

Din excursia asta n-am s-o uit pe diriga, doamna Elena Burcă, care ne-a predat geografie în gimnaziu. Ea mi-a purtat de grijă peste tot și s-a preocupat să mă simt cât mai bine. Tot cu ea eram când am reușit să ne rătăcim în Paris, pe străzile din jurul bisericii Sacre-Coeur. N-ar fi fost vreo problemă dacă autocarul nu ne-ar fi așteptat pentru a pleca spre destinația noastră principală dinspre sud… Atunci nu aveam telefoane mobile, pagere sau alte drăcii. Așa că ne-au așteptat și-atât 🙂

A existat și un personaj negativ în gașcă, pe care n-am să mi-l mai amintesc niciodată (poate numai prin hipnoză, haha). Eram la Prater — parcul de distracții din Viena –, și deși era întuneric (era seară), eu aveam aparatul de fotografiat în mână (!) La un moment dat am văzut nu știu ce trăsnaie — o jucărie de pluș sau ceva de genul — pentru care trebuia să tragi la țintă ca să o primești gratis. Super-ocazie! M-am oprit la prima persoană cunoscută și i-am pus aparatul foto în brațe rugându-l să mi-l țină câteva minute. Nici nu mai știu dacă am câștigat sau nu trăsnaia (cel mai probabil nu), dar ce-a urmat a fost prima mea grea pierdere de foto. Nu doar că pierdusem pozele, dar pierdusem aparatul! Cred că era prima dată când mi se dăduse așa ceva pe mână și iată c-am făcut-o lată. De ce? Simplu… n-am reușit să-mi amintesc cui îi lăsasem aparatul. În zadar am făcut noi apel în autocar către întregul grup, nimeni nu știa nimic… Vă puteți închipui ce fel de om fură aparatul foto (o pocnitoare, să ne înțelegem) unui copil de 11 ani!? Dar altceva mă roade pe mine acum: întâmplarea asta a fost primul semn că memoria mea scurtă dă rateuri; grave și de la o vârstă fragedă. Din păcate, rateurile s-au tot repetat, mi-e și frică să mă gândesc ce mă așteaptă :))

Experiența culturală a fost relativ modestă, pe măsura minții mele de 11 ani. Îmi amintesc că primul “șoc” l-am simțit la trecerea graniței de la Nădlac, când ieșeam în Ungaria. Până acolo ni se zdrăngăniseră creierii de la toate trepidațiile și scârțâielile autocarului, abia ne mai auzeam gândind. Când am trecut de vamă s-a făcut liniște; mergeam lin, de parcă ne luaserăm zborul. M-am ridicat repede să înțeleg ce se întâmplă. Nu se întâmplase absolut nimic, doar că șoseaua era lină, perfect plană, adică fără gropi… Wow, ce senzație! Așa ceva, în România anului 1995, n-ai fi văzut sau simțit…

Al doua senzație “tare” am avut-o când ne apropiam de Viena. Era noapte, iar pe șosea creștea un oraș scăldat într-o lumină albă. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva, era cu adevărat spectaculos (şi n-am fost singura care-a căscat gura). Pentru mine, Viena e orașul luminilor.

În Paris am văzut prima dată magazine de super-lux, pe Champs-Élysées. Tot atunci am văzut prima dată persoane de culoare care vindeau brățări fosforescente pe lângă turnul Eiffel. Am și urcat în turn — parțial cu liftul și parțial pe scări — până sus, de unde am văzut orașul. N-aș spune că m-a marcat, acum cu siguranță aș aprecia altfel. Din păcate nu am nici o imagine de-atunci. La un moment dat mi-am cumpărat un alt aparat de fotografiat, dar poate abia după Paris. Cred că pozele pe care le mai am dinainte sunt de la diriga.

Nu mai prea multe amintiri din satul în care am stat aproape o săptămână. M-a nedumerit conceptul lor de sat (sau “la țară”), pentru că mie îmi semăna cu un orășel cochet. (Experiența mea cu mediul rural din România fusese încă limitat, dar suficient de autentic.) M-au uimit aprozarele lor, fără să am o pasiune pentru fructe și legume; pur și simplu arătau într-un mare fel. Trebuie să vă imaginați un aprozar de București în anii ’90 ca să înțelegeți ce spun. Fascinația se ridica în tavan când intram într-o librărie; de când mă știu am o pasiune de nedescris pentru pixuri, creioane, caiete, agende și alte asemenea. Nu vă puteți imagina ce delir era pentru mine acolo. Într-un supermaket nu m-am putut abține și mi-am cumpărat caiete dictando A4, cu coperți albastre și hârtie fină la care m-am uitat ca la mașini străine în următorii ani. Erau la ofertă pentru că acolo erau reduceri înainte de începerea școlii. La noi s-a inventat conceptul ăsta după mult timp, când pe mine nu mă mai prea durea de caiete și pixuri.

În mod clar m-am și plictisit acolo, după ce traversaserăm în vijelie alte trei țări în mai puțin de șapte zile. Ne făceam singuri de mâncare și cel puțin o dată mi-a venit rândul la curățat cartofi și spălat vase. Încă nu-mi plăcea să spăl vase…

Cât despre foto, e destul de clar că nu mi-a fost indiferent faptul că pierdusem aparatul primit de la tata. Era un aparat automat, evident pe film (la noi nu apăruseră cele digitale, iar dacă apăruseră cu siguranță nu erau de nasul nostru). Din puținii bani de buzunar pe care-i aveam (chetă de la rude și de la ai mei) mi-am cumpărat un aparat foto de unică folosință, așa că trebuia să-mi aleg cu multă grijă cadrele. Ce-am pus aici nu e tot, trebuie să mă caut și de restul. Acum îmi dau seama că s-ar putea să fie primele mele poze ever.

Pe vremea aia nu aveam nici un fel de pasiune pentru clădiri. Călătoria cu autobuzul și mai ales cu grupul nu mi-a plăcut, de-atunci am știut că nu e genul meu. Nici statutul de cel mai mic și cel mai sărăntoc nu mi-a plăcut, m-am întors cu o frustrare pe care cu greu mi-au scos-o ai mei din cap (le-a luat niște ani!). Dar ce-am văzut a rămas undeva și mi-a format niște repere, chiar dacă n-am mai fost conștientă de ele apoi. Așa că, Marius, chiar îți mulțumesc — după foarte mulți ani. Ai avut o contribuție consistentă la capitolul “prima dată”: prima călătorie, primul aparat foto pe mâna mea, primul aparat foto pierdut, primele fotografii, prima ieșire din țară și primul contact cu lumea în afara familiei.

Continue reading “The first journey | Prima călătorie”