My wrong side of 30s

Am avut o zi plăcută, fără să aștept nimic de la ea; iar pentru mine nu mi-am propus nimic. Aș fi vrut măcar să corectez niște lucrări, dacă nu chiar să lucrez ceva mai serios, dar nu arde nimic. Până la urmă e duminică 🙂

Aș putea să scriu despre ce aștept de la panta greșită a lui 30, dar mă străduiesc să implementez cât mai adânc cu/în mine însămi principiul lipsei de așteptări. Așa că n-am să scriu despre ce aș vrea sau poate să mă aștepte, ci doar despre ce a fost. Cei mai apropiați cunosc faptul că proiecțiile de viitor sau aproape orice despre viitor nu mă pasionează și nici nu mă definește. Nici nu mă interesează dacă e bine, așa sunt.

Pfoai, sunt așa de multe de zis, aș putea abera la nesfârșit. Azi a fost prima dată în viața mea când în seara aniversării mele am rămas complet singură (pisica nu se pune, cel puțin nu la mine). A fost o întâmplare, ala-bala-portocala, așa a fost să fie. Stau în fotoliul meu preferat (pe care l-am primit anul trecut de ziua mea), nu mă bate nimeni la cap, nu mă (mai) sună nimeni la ora asta, ascult jazz divas și mă dau pe facebook. Beau suc de ananas, că n-am voie alcool (dar un pahar aș putea…), nu fumez pentru că nu mi-am cumpărat țigări și mai cochetez din când în când cu dulapul de provizii nesănătoase. Și anul ăsta am păcălit și gripa! E bineee!!!

O singură persoană non-rudă și-a amintit că azi e ziua mea și n-am decât 35 de ani :)) Dar trebuie să fie mai bine așa, să știi precis la cât e ceasul. Unul dintre puternicele avantaje de a nu pune data nașterii la vedere pe facebook. E nașpa să te îmbeți cu apă rece, până la urmă face broaște, nu?!? Treaba cu prietenii, care niciodată n-au fost mulți, a fost că am așteptat prea mult de la ei. Când mi-ar fi prins bine să mai am și alți prieteni decât ăla pe viață am realizat că nu e nici unul. Zerooo. (Mint, o prietenă de dată mai recentă, “culeasă” de pe facebook și la vreo 400 km depărtare, cu care mai încingeam telefonul o dată la câteva luni.) La un moment dat mi-am spus că nu mai trebuie să aștept nimic; nimic a fost, dar a fost cinstit. Azi am constatat cu multă satisfacție că toți așa-zișii prieteni din ultimii 15-20 de ani nu s-au dezis. Știu ce gândiți: Mno, e clar că problema e la tine, gogoșică! Așa trebuie să fie, pentru că m-am plictisit să trag de ei și când aveam nevoie să tragă ei de mine m-am trezit cu fundu-n baltă. Și a băltit ceva, până s-a făcut găleată. Nu știu pe câți v-ar ține experimentul ăsta – eu așa am făcut cu toți: i-am chemat să ne vedem o dată, de două ori, poate chiar de multe ori și la un moment dat i-am lăsat pe ei să dea un semn. Nu că trec lunile, trec anii!!! Pun pariu că nu vă ține să încercați, dar jur că e sănătos. E ca un detox (vorbesc prostii din auzite, n-am făcut niciodată cură de nimic), dar e detox pe viață, jur că merită! Iar dacă sunt puțin țăcănită io zic că am ceva scuze, dar e drept că încă nu m-am consultat cu un psiholog. Deși ne-am văzut azi, tata n-a reușit să rostească “La mulți ani!”. Cred că era de la sine înțeles (!), lol. E doar așa, un mic flash despre noi la aproape doi ani după marea răceală.

În ultimii doi ani a trebuit să învăț real hard să fiu bine cu mine. (Până atunci n-am știut ce-nseamnă să fiu bine, am fost doar pe pilot automat, cu prea scurte excepții) Cu mine și cu ai mei cei foarte apropiați, cu care împart casa, și cam atât. Doar ei mai sunt, propriu-zis, cu mine. Restul fac scurt-circiut pe diverse frecvențe, cu sau fără scântei. Apoi a mai trebuit să învăț să fiu bine cu mine și cu fulminanta mea carieră. Nu tu cărți, nu tu ISI, nu tu burse, hai, fie, un post, poate un proiect, moamăăă ce greu merge. Dar de ce să mor eu de ficați că n-am cărți, cinci articole pe an, ISI și alte prostii? Eu știu de ce nu le am, dar ce rost are să-mi caut scuze? Stiu, însă, că fac ce-mi place (more or less), că fac ceva tot timpul (fie că asta mai înseamnă și tabla înmulțirii la nevoie sau prea mult șmotru după pisică), că nu-mi câștig banii chiar degeaba și că nu trăiesc doar pe spinarea altora. N-ar trebui să fie suficient cât să mă simt bine cu mine? De ce să aștept atât de mult de la mine, când am învățat să nu aștept nici de la alții? Parcă prea toată viața de până acum am tot așteptat de la mine câte ceva și, când a venit, a venit atââât de greu de parcă a venit degeaba. N-am știut sau putut niciodată să mă bucur pentru că deja era pe lista de așteptare altcevaaa…

Împliniri, realizări și succese vagi și nemărginite ne tot urăm de Crăciun, Revelion și tot felul de aniversări. Toți spunem pe la colțuri că ni s-a acrit de ele și toți le dăm mai departe cum ne pricepem mai bine. Eu îmi doresc să pot să mă bucur în fiecare zi de alea pe care le-am strâns deja și despre care știu că sunt cu adevărat ale mele, necondiționat. Da, alea din spate, că în față nu prea vedem de fapt, nu-i așa?

Doar pare “wrong”, de fapt e “right”. Nu m-aș mai întoarce pentru nimic la aproape nimic de dinainte de 35.

PS Nu, n-am chef de urări post… 😉